David

Creatorul meu, mama și tata contopiți
prin dragostea lor puternică
au dat viață unei bucăți de lut,
apoi formă,
iar apoi i-au spus ce-i dragostea.
Așa am apărut eu,
o piesa de valoare în muzeu,
David al lui Michelangelo,
care nu se temea de nimic.
Dar, când sala în care eram expus lumii
S-a îmbrăcat în goliciunea singurătății,
a apărut ea.
A stat mai întâi într-un colt și m-a privit timidă,
apoi s-a apropiat puțin și
am putut să-i observ ochii,
ca două boabe aromate de cafea
sau
ca doi scorpioni negri,
ascunși printre nisipul măsliniu ce-i servea drept piele,
pomeții, în perfectă armonie cu chipul,
și buzele,
al căror contur mi-aș fi dorit să-l fi desenat chiar eu,
cu buzele mele.
Un pas,
încă unul,
apoi doi, trei și iat-o în fața mea,
privindu-mă cu ochii doritori.
O secundă
totul a murit,
iar în următoarea secundă
ea ma săruta cu patos și cu dorință
și totul renaște mai frumos ca niciodată.
Dar, când buzele ei moi se despart de ale mele,
îi văd groaza ce-i mocnește în ochi.
Încerc să o liniștesc,
să-i spun că iubirea e minunată,
dar nu mă ascultă, nu mai aude nimic,
doar fuge,
fuge de ceva ce poartă cu ea.
Însă, înainte să plece,
din greșeală, mișcă suportul meu,
și, în timp ce mă apropii de pământ,
îmi las o lacrimă să scape.
Nici măcar nu și-a luat adio.
Apoi mă sparg
în mii și mii de bucățele,
care nu vor mai fi vreodată
ce au fost
cândva.