Epicentrul iluziei

Aș vrea să-mi țip toată durerea
de pe acest vârf de stern
până când am certitudinea
că eu am creat lumea
-o pâlpâire între două goluri -
pe care le simt în interstițiile dintre viscere
ca un oftat sau o carență de vitalitate.

Drum întins prin țarcurile de obediență
încastrate în presiunea din vârful pieptului
când gândul la tine e la fel de reconfortant
ca o holeră vindecătoare,
ca o dimineață prematură
în care te freci la ochi până te doare ceafa.

Uneori îmi e teamă
să nu te lovească starea de spleen
când îmi traversezi șinele minții de 2207 ori pe zi
în vagonul dezafectat
cu care ai venit la mine
în fiecare a opta zi din săptămână...

Așa am aflat că promisiunile sunt mai fragile
decât capilarele de pe gât sub buze lascive
sau cât poate persista amintirea unei atingeri.

Dar știi...

nu am creat eu lumea
oricât m-aș minți
deși aș fi vrut să port întreaga vină
a himerei noastre copleșitoare
a faptului că te-am întâlnit doar în mine
când uitarea nu mi-a ajuns niciodată
mai sus de stern.