familie contemporană

mă alungă strigătul evident muribund
de la parterul vilei
al cărei gard l-am sărit.
să-i dea, Doamne, cineva înapoi
dopul acela cu sfârcul de plastic,
ustensila vrăjită a bonei filipineze
în zilele lucrătoare!
dar e sâmbătă dimineața,
deci fondul muzical se păstrează
acela al neglijenței și al disperării.
nu-i nimic, măcar au avut ospățul
săptămânal de vineri seara,
în familie.
privesc de pe marginea pubelei,
înăuntru, la resturi,
cu ce să mă-nfrupt ca să-mi găsesc
locul metaforic la masa lor iubitoare.
nici nu apuc bine bucata de brie,
că mă zvârle cu gheata o menajeră.
blestemele ei zgomotoase mă fac să mă scurg
prin cel mai subțire crenel de la poartă
și să fug oriunde altundeva.
mare noroc am avut apoi cu Audiul negru –
depășea cu doar 20 limita de viteză
și mi-a atins numai
jumătate de coadă.
nu a oprit, căci o fi văzut
că mișc în retrovizoare.
îi înțeleg pe oameni când pășesc
pe strada ospețelor, ieșiți dintr-o Dacie,
și parcă n-ar mai pleca.
dar îi invit să aibă o vorbă
cu pisicile slute ținute afară,
alungate sâmbătă dimineața.