teama de respingere

mereu m-a atras fragilitatea masculină
mai ales tu, cel ce m-ai plăcut pentru două zile,
de la o vreme simțeam că te suprasolicitam.
șoferul de microbuz îmi mai arată compasiune și
oprește în stația mea chiar dacă nu e amenajată,
o femeie ne spune despre iubitul ei din Chișinău.
ne cufundăm în scaunele roșii trupurile lor încolăcite
de croitorese tunsorile nouăzeciste,
linii curbe ale șoldurilor noastre și picioarele
sprijinite de scaunele din fața fiecăreia.
o a doua vulpe călcată de mașină pe anul acesta
mă întâmpină cu mațele scoase în intersecție
ca orice trup respins.
(de fiecare dată a trebuit să înfrunt resemnarea ca pe un fier încins
aplicat direct pe trupul meu gol
și de fiecare dată a trebuit să-mi ascund corpul
ca nu cumva să se vadă cicatricile,
ca nu cumva tu, cel din urmă, să fii jenat de ele.)
încet-încet vom putrezi cu toții.
niciuna dintre ele nu va mai scrie poeme despre tine
așa cum o fac eu,
căci toate s-au mulțumit cu câte puțin și niciodată
nu vor șterge toate pozele cu tine din galerie.
oamenii din jurul meu mor unul câte unul
nici nu mai am timp să fac o rugăciune pentru sufletele lor:
îmi simt propria moarte ca pe o canalizare de unde
totul se scurge încet într-o groapă comună.
chiar dacă vecinul de la 322 a murit
tot îl mai văd fumând la geam,
iar din casa părăsită de lângă fabrică
se aude jazz-ul meu preferat când vin de la școală.
eu am rămas neschimbată:
mă atașez de toți scriitorii obscuri
poți mirosi frica din mine de la o milă.