Acum, peste 170 de ani

Scrii si scrii tot mai frumos și mai urât
Și mânjesti foaia cu tot ce te cutremură-n adânc
Uite așa încă-un artist a murit neînțeles
Abandonat într-un spital, îndepărtându-se de tot ce e lumesc

Însă, steaua ta tot nu a căzut
Ci-n a doua lună ea a renăscut
Tu poet, încă ești deși acum fără de chip
Pe pământ încă nu ți-au fost suflate dârele-ți de nisip

Suflet fără pereche că te-a refuzat
Tu tot ai încercat și nu ai renunțat
Dar într-un final să-i spui, nu ai apucat
Că pe dânsa și azi încă o iubești cu adevărat

Că deși ne naștem plângând și sfârșim muți
Nimic nu te-a împiedicat cu vocea să cutreieri munți
Strigătu-ți se aude tot mai tare și durerea doar tu o știi
Că nu ne vom mai putea bucura de-ale tale poezii