dor

băiatule, când am plecat în seara aceea
de pe pavimentul cu pietre vechi ca istoria
mi-am pus căștile în urechi ca să aud ce-mi imaginam
că-mi va fi imposibil să mai cânt
mă-ntrebau voci
ce culoare are sfoara cu care ne-am legat mâinile
eram o pasăre cu pene galbene cu gâtul sucit aruncată-n
urzici
nu le-am zis nimic mi-am acoperit ochii cu panglici
negre

mi-au putrezit amigdalele după ultima replică învățată pe de rost
n-am fost în stare să zic decât
la revedere
după sfârșitul a ceva ce nu începuse

încă mă scufund în amintirile astea
și sunt o pasăre de noapte mereu obosită
mereu apatică
o casetă ce se rederulează la nesfârșit
sunt casetofonul defect care face loop din orice

după ce ai refăcut traseul cu pași frământați de distanțe albastre
m-am oprit să ascult cum îmi cresc la loc amigdalele
și n-au apucat să crească prea mult
că am alergat din nou spre rutina absenței
și când ne-a ajuns trenul din spate, și ai luat-o la fugă
am știut - eu am uitat că prezentul curge și totul ajunge în punctul terminal și rece
m-am uitat la șine și apoi la tine și la hăul care se căsca tot mai larg pe măsură ce te apropiai de tren
am încercat să te prind din urmă înghițindu-mi fularul cu fiecare pas
ca să nu țip
vino înapoi
ca să nu mă mint
că nu e nevoie
să pleci nicăieri