confesiuni

reverii de sonate ale pieirii
cântau în delir
vioara tristă-i ca un înger căzut
mă doare inima-n picături de sânge
mă agit , capăt furtuna de imagini
arunc nefasta-mi muncă în gol
neajuns de poticnire , mă afund în eșec
scap în necunoscut cu o armată de stele
căutând galaxii nepătrunse
picioarele mi-s grele
degetele mi-s străvezii
atâtea piedici am îndurat
scris de dureri îmi e veșmântul
făurit din lacrimi de mamă îndurerată
ce cu inima plină-i de chin și dragoste
mă așteaptă la un pahar de vorbă
căci goală ne e conversația plină de dor
cuprinsă de timpul ce fuge
mă simt vinovată de propria răutate
tone de ani dați uitării ?...
cred că pot mai mult
decât un staut amărât de păgân
în fața unei inimi ce m-a slăvit
Timpule , ajută-mă!