Speranța

În întunericul nimicului
Mi s-a arătat un licurici
A cărui strălucire mi-a umplut sufletul
Și mi-a deschis ochii.

M-a condus spre înțelegerea infinitului
Care se află în mijlocul spiralei existenței,
La marginea deplină a cunoașterii sufletului
Unde nimicul și totul construiesc infinitatea măreției.

Fumul morții mă înăbușește
Și fug departe să scap
De frica somnului veșnic.
Mâinile vieții mă trag în spre prăpăstii nesfârșite
Și îmi doresc cu ardoare să mă eliberez de lanțurile făcute din nimic.

Mă ajunge teama de a dispărea
De a numai fii ceva
Și strig spre cer să îmi i-a durerea.
Însă nu se termină până când îmi regăsesc SPERANȚA.