Sat metropolitan

Metropolă înecată în beton
șine ce ard cu suspine,
lacrimi vârsate încinse,
căci aici apa e mâzgoasă,
iar dincolo un copil un copil în brațe ține,
cu tatăl pe ecranul negru, om pătat de soare.
Se uită în jur, simt compătimire,
speranța i s-a scurs,
urmele-s uscate,
vântul aspru le-a șters,
lăsând în urmă putrede diamante.
Patru la număr, pe două scaune.

Metropolă înghițită de rușine,
cer căzut, putrefiat,
toți orbii îl văd albastru, neschimbat.
Uite cum iadul îl cuprinde,
cum picături de sânge cad,
toți se pătează, ei cred că se spală.
Căci aici părinții-s constant cu iarba-n gură,
copiii cu țigara; cine pe cine se fură?

Metropolă înecată de beton,
șine ce ard în suspine,
piele umană călcată în picioare,
ce suntem și ce eram odată?
Aici pozele contează, amintirile se spală,
căci festivitatea celor mici a sosit,
se așază în scenă, copil fericit,
părinții peste el se ceartă,
ura din priviri li se revarsă.
Tatăl face poza, mamă și copil,
veșnice pentru viitorul adult,
zâmbetul se face cunoscut,
blițul orbește,
lumea iese din scenă,
masca cade, era doar pentru act,
niciun sentiment real compact.
Copilul își amintește cum toți se prefac.
Dincolo realitatea mă lovește,
fetița se joacă, decorul tot mai rece,
căci mama la telefon vorbește,
apoi cade pe bancă, neputincioasă,
fetița îi sare la gât, de atenție nevoiașă,
este în continuă încercare, nicio ezitare.
Mama cu lacrimi reci pe obrazul stâng,
fetița în partea dreaptă, în brațe.
Ce-ar putea fi mai sfânt?

–Sigur, vă fac o poză, imediat.–
Încă un moment capturat
într-un sat metropolitan.
Ce inevitabil păcat!