ai un pumn pe care poți să îl controlezi

celălalt atârnă fără viață
îl iei și îl distrugi
în carnea cuiva în carnea mea
un clopot răsună în mintea ta
nu te-am considerat niciodată
un om capabil fratele meu

(l-am pierdut
de când i-am spus primele cuvinte
se gândi el
mă uit la tine mă rănești
în moduri pe care nu le înțeleg
mă întorc cu fața către ceilalți
îi ignor când încearcă să mă ajute)

în secunda în care membrele tale încetează să funcționeze
singurul lucru din mine care mai funcționează e inima
și totuși am puterea să realizez că
exist într-un oraș pe care nu îl pot vedea
nu e asta o ironie atât de frumoasă
că fiecare geam prin care privesc e mânjit și și-a pierdut
capacitatea de a fi transparent
translucid
trans
orice

(așa trebuie să se simtă oamenii care nu pot să exprime
în niciun mod
ceea ce simt sau cred
se gândi el
aceia care nu au strop de artist în ei
dacă aș încerca să spun cuiva
că un cartier cu margini zimțate
a fost lipit cu forța de un oraș rotund, banal,
aș suna ca un nebun.)