Frunze, doar frunze

Privit-am către cerul pierdut în ceața deasă,
și-n ramuri lungi de fier neîncălzit,
care-au format altarul unui dezastru îmblânzit
de suflete pierdute, rătăcitoare-n drumul către casă.
Stau adunate pe o alee de frunze veștejite,
doar sufletele lor care sunt bucuroase
privind către o pană cu firele-i frumoase
și ale căror gânduri zburdă prin iarbă nestăpânite.
Privit-am o secundă spre codru-n depărtare,
izbita-am o privire către o gălbioară frunză
pe care acum am atins-o cu a mea neagră buză...
Frunze, doar frunze țipau de pe acea cărare.

Rămas-am chiar acum, uimit, de profunzimea ...
unui maro pe care toamna l-a însămânțat cu grabă
frunzelor, doar frunzelor din a lui octombrie roabă,
Încremenit în frig. Și-i tot mă chinui să-i măsor adâncimea
acelei poteci cu galben poleite în frunze, doar frunze
pe care eu le-am sărutat aseară sau acum cu ale mele negre buze.