privește alb, ascultă alb

privesc în juru-mi, schimonosiți ce nu mai au loc să se bată-n piept,
sunt cheli, că și-au dat cu palmele în cap și-au rămas fără scalp.
ascult în juru-mi, liniștea ne bântuie lipsiți de glasul neîntrerupt,
sunt răgușiți, că au tot țipat și m-au tot zgâriat dând de-un stâlp,
crezând că-s pereții unei închisori, au smuls gratiile din jurul plămânilor
și flămânzind ca niște hiene inima-mi crudă cu ajutorul ghearelor
au încercat s-o apuce cu mâinile goale, căci numai oameni goi erau,
iar eu, îmbrăcându-i în trup de șarpe, i-am auzit cum se rugau.
mare păcat... plămâni din care să respire, nu mai am aer,
inimă cu care să mai trăiască, muriți cu mine efemer.

privesc, e-o junglă albă doar ridicându-mă în jurul a câtorva copaci
însă doar aplecându-mă, nu-i nici măcar un petic de țărână, nici iriși;
e jungla oaselor, iar prin cranii ascult sunetul pământului,
nu am avut decât o colecție de scoici, iar marea nici nu era a mea.
pământul însă, l-am simțit cel mai mult când alții au pășit pe trupu-mi alb
iar acum oamenii fără aer și fără sânge acoperă negrul de sub tălpi,
nu-i cimitir de marmură, e paradisul șerpilor, care odată ce-au deschis gura
au știut când să te închidă în ea, și odată ce au deschis ochii
n-au mai clipit niciodată văzându-te atât de adormit în somnul morții.