Rolul nopții

Ne ținem de lună cu dinți de cristal,
totul e iluzie, totul e real;
stelele-ncruntate revelează nemărginiri,
tot stelele, geloase, ucid sute de iubiri.
Luna ne cioplește în formă de granit,
iar dinții noștri crapă sub presiunea unui infinit.
Fărâme de lumină ies din crăpături,
lumină de speranță și lumină de minciuni,
iar cine s-o adune pe toată din noroi,
cine are atâtea lipsuri, dacă nu doar noi?
Ne umplem de lumină în mijloc de noapte densă
și strălucim în jurul nostru lumea prea intensă,
suntem scăldați în păcate și în porunci,
ne plângem că vrem libertate, trăind visele dulci.
Noaptea ascunde în noi niște murdare faianțe,
căci noi așteptăm zorii să cerșim deșarte speranțe.