Colectiv

mai știu că băieții cântă foarte foarte tare
acolo sus la voi
din instrumentele lor
eu nu pot să-mi imaginez decât porțiunile care îmi seamănă
corzile rupte pânza sfâșiată
50 de ani împreună cruzimea s-ar fi dizolvat între pieile noastre
pe pământ învăț copiii diferite meșteșuguri
palme și ochișori de-a lungul unei zile obișnuite
aproape își schimbă locul
mă gândesc la toate transplanturile de țesut
jocul întrerupt încercarea de a-i scoate din distorsiune
folosesc durerea părinților voștri
proiectată în mine
îi liniștesc
altădată povestesc cine se supără își ia jucăriile și pleacă
numai Dumnezeu nu-și retrage calamitățile tragediile
la plecare în pelerina de ploaie
corpul începe să se odihnească
e destul să-l învelești într-un material cunoscut lui
nu giulgiul e dorința coaptă în tăcere în fața sălii de clasă goale
pijamaua de la 11 ani e
în care ai urinat prima oară fără frică
din tristețe

muzica din cer probabil plină de inflexiuni
muzica de aici comercială zgomotoasă
al meu îmi dă peste mână îmi spune las-o așa poate calmează undeva departe
carnea scoicilor desfăcute
poate trebuie să le trimitem muzică de la noi când nu au
și vouă pachete cu mâncare poate nu se strică
corpurile voastre nu s-au stricat
în urcarea până la cer
dar mi-a fost frică să nu deveniți hrana unui animal mai mare
frumos ambalată izbită de tavanul unui vis

al meu zâmbește tâmp cu gândul la scoici
zâmbetul lui e sinonim cu gestul de desprindere forțată a valvelor
stăm așa ore întregi
v-am cerut ce i-aș fi cerut omului iubit
să-mi trimiteți un semn ca o felie din aerul
pe care îl respirați să facă înconjurul lumii
să atingă vârfurile umede fiecare buștean
dresat să rămână la locul lui mansardele
pe rând palmele sportivelor pregătite pentru
maratonul vieții lor cuminți

ce altceva ne rămâne de la voi
decât o viață cuminte