nostalgie 567

toamna m-a acoperit cu un soi de slei,
cu exoplasmă întărită de frigul ei zbuciumat.
așteptam culorile frânte de vântul sălbatic
prin biblioteci și cafenele de prânz,
împreună cu fata franceză, dar fără beretă
ce, din păcate, și-a aprins degetele
de vreo pulbere de nestemată.

nu-ți pot răspunde concret la nicio întrebare.
nu-mi pot găsi vreun loc.
al meu "poate", mult prea digerat,
încât nici păgânele nu mai au ce să-mi ghicească.

schimbă cartea și transpiră;
te-ai gândit cumva la ea?
primul moment de luciditate
și abia e ora cinci.
cinci zile frumoase în care-ți plimbi creștetul
prin moloz. cinci zile de neuitat,
în care-ți ungi creierul cu un ecran mare
ce nu țipă în felul în care ai putea țipa tu,
dacă ai alege s-o faci.
e frumos, dar parcă lipsește ceva,
stai să-mi amintesc-
lipsește vârsta de 7 ani
lipsește mașinuța albastră ruptă
lipsește cartea despre reptilele preaiubite
lipsește straniul glas al viitorului
lipsește adăpostul solar al unei priviri de neclintit
lipsește umbra ce mă ținea cu pasul spre zare
lipsește falnica săgeată aruncată-n depărtare
lipsește cântecul cu gem de căpșuni
maioneza cu jucărie
flatulența plină de speranță
rugăciunea credincioasă
imprimeul croșetat cu dragoste
palma bolților peste știință
poveștile neștiute de nimeni și uitate de mine
zilele când nu cunoșteam numărul 00
când hainele erau aduse în cutiuțe verzi, de peste hotare
când îl pierdusem pe pitic în camera bisericii
când ouăle de ciocolată aduceau galaxia întreagă pe pământ
saturn era vizibil cu ochiul liber
banii erau cerculețe zimțate din plastic
dragostea era apariția unei mantodee în curtea școlii,
acum plină de buruieni și negre fantasme.

acum cât stăm la cafea
iar tu, pe drept, mă acuzi,
eu nu te corectez.
dau din cap în semn de aprobare,
încerc să înțeleg pentru prima oară
propria problemă, ca la carte, pe hârtie albă.
și, insipid cum stai,
îți bei cafeaua neagră.
a mea e cu lapte,
ultimul capriciu pe care mi-l mai împlinesc vreodată.

da. eram prea tânăr. nu trebuia să mă aflu acolo.
însă, totuși, ți-am dezvăluit, începând cu un tușit silențios,
că nu-mi mai amintesc nimic din ceea ce am simțit de când am eliberat strânsoarea frânghiei și am căzut
în mijlocul tuturor,
încercând să prind vreun fir de oxigen risipit.
   
a durat atât de mult,
atât de mult.