Conștiință de-ntuneric răsărit

Din umbra unei negure întunecimi nesigure,
Din umbra unui suflet permanent asiduu,
Așa răsare din nimic, din apă tulbure.
Prezent, absent, aici, acolo, deloc, continuu.
Privește tot în jur, în cer și pe pământ,
Sub și dedesubt de stele și sub reci pietre.
Cine-i? Un astru ceresc, un suflet de mormânt?
Nu, e conștiința umana, e doar o întrebare.
Dar într-o lume moartă, există ș-aici oare?
Răsare din întuneric, din nimic, singurătate?
Ființele umane, nu oamenii, își mai au o închisoare?
Sau toți vor sa fie doar în plină libertate?
Fățărnicie, "atinși de sentimente profunde",
Simt, iubesc, gonesc, suferă, pretind mereu.
Zadarnic, conștiința nu poate întrepătrunde.
Sper s-ajungă unde vor, s-aibă un apogeu,
De ce? Poate astfel vor simți adevăratul adevăr.
Poate astfel vor respira, vor înghiți realitate.
Dormi-vor ei liniștiți, visa-vor la Luceafăr?
Poate da, poate nu, poate-i superficialitate.
Personalități lustruite pe pretinse fapte
Reușesc astăzi sa se ridice, să-și ia zborul.
Dar oamenii din oameni vin, predestinati la moarte.
Zborul este clandestin și viitorul le este nul.
Oamenii sunt simple ființe, azi vii, maine îngropate.
Peste aste ființe treacă-se, cui oare pasă?
Oamenii sunt monștri, oamenii-s o nouă entitate.
Oamenilor buni, culți, genii o stare de angoasă
In ale lor suflete pustiite, singuratice acum
Se revarsă, se refrange, și se întreabă oare:
"Fi-va vreodată omenire și aici, pe sfera asta?
Reveni-va oare pe pământ dulcea candoare?
Gândește, omule, învață asupra vieții a reflecta."
Genii, ființe cu minți cultivate și cu suflet
Trai-vor veșnic, etern, cu viață fără de moarte?
Încearcă din răsputeri trezirea cu-al lor cuget
Al morților-vii și viiilor-morti din a crudei lor soarte,
Soarte spre a pieirii lor, fără de cale de izbândă.
Visează, suflet adevărat viu, dulce visează.
Nu-i poți schimba, nu le poți da-n plus o secundă.
A lor viața-i sortită morții, a lor viața-i sortită sorții.
Putini sunt aceia cărora le pasă și de alții,
Putini sunt aceia care doresc ridicarea lumii.
Cei mai mulți, vor pe sine-a se-nălța pururea,
Dar astfel imperiul omenirii treptat va decădea.

Conștiințo, tu te retrage-n lumea ta acum,
Pleacă de-aici, în umbra ta te duci pe veci.
Lasa omenirea sa se facă praf, pulbere și scrum.
Singuri, triști, egoiști, asa sunt oamenii aici.