Moartea gândului asmatic

Se-aude dăngănitul ruginit în clopotniţa inimii.
Mai sus, pe culmea minţii, zac băgate în morminte
tristeţi şi iubiri pierdute, doruri prinse-n oseminte.
Şi mai urc încă o treaptă
să-mi adap gândul ce gândeşte auster
cu sfânta agheasmă din ochiul speranţei.
Tubul de oxigen pompează viaţă-n el
un du-te vino de unităţi de amăgire.
Suratele se strâng să-l jelească
potignindu-se de amintirile lugubre
ce se scurg anevoios din inima muribundului
lăsând umbre ruginii pe pardoseala îmbâcsită a minţii
în formă de tablă de şah
în care regina nemiloasă fuge cu nebunul
lăsându-l pe regele gând să se perpelească,
zbătându-se să evadeze din cămaşa de forţă
care îi încorsetează trupul.
Doina de jale se amplifică,
tonalitatea suratelor creşte într-un ritm alert,
mai sus, tot mai sus…
vitraliile minţii se fac ţăndări, timpanele sângerează
şi gândul… sărmanul gând
este absorbit de spirala universului,
extras din locşorul de baştină şi aruncat haotic
pe tărâmul lumilor paralele.
O linişte apăsătoare se coboară
în odaia creierului mahmur de osteneală,
suratele se-ndreaptă îndoliate către casele lor…
Doar una se opreşte şi scrijeleşte cu peniţa ruginită
pe tăbliţa neagră atârnată pe-un perete mucegăit
numele asmaticului ce dus a fost
luând cu el iubire, durere, doruri, trădare,
amintiri, dragostea din priviri…
Şi totuşi …Care-a fost ultimul gând al gândului asmatic?