trunchi verde

am iubit mereu să desenez
deși nu știam să fac linii drepte sau cercuri perfecte
nici să nu depășesc conturul nu știam
culorile ajungeau să se amestece
și ieșeau griuri sau combinații spălăcite
mama mă certa
nu ai habar de ce nu știi
să ții pensula în mână te murdărești
eu continuam să irosesc foi copacii mor
continuam să lipesc cu bandă adezivă
pe pereți câinii deformați și casele plane
fumul ieșit din ele mereu același
copacii fără formă la doi centimetri de soare
plângeam lăsați-mi culorile în pace
cu timpul au dispărut
a mai rămas doar un copac
cu frunze roșii cu trunchi verde
nimeni nu poate trăi fără plămâni credeam eu
nu avea rădăcini dar sigur fugea
când mă întorceam cu spatele
am vrut să tai din rădăcinile invizibile copacul
de pe pereții mei albi și goi
l-am atins
simțeam praful mucegaiul culoarea întărită
l-am sărutat ca o nebună
nimeni nu poate trăi fără trunchiul său verde
fără plămâni inspir expir burta mi se ridică și revine
nici măcar eu nici măcar mama
de ce nu știi să ții pensula în mână
doar că eu mi-am avut trunchiul verde
lipit pe perete cu bandă adezivă
pe când știam să depășesc conturul