Spovedanie

Eram copil. Îmi plăceau ochii mamei
Și mâinile ei, și glasul.
Îmi plăcea să o aud cântând despre flori,
Despre păsări și oameni.
Vocea ei mă făcea fericit și-mi trezea fiori.

Aveam și noi o casă, cu grădina mare
Primii pași acolo i-am făcut...
Mama mă ținea de mână,
Și mă ridica, dar m-am împiedicat și am căzut.

Știa să cânte la pian
Cu note fixe și acorduri complicate
Și mă gândeam : "Dar vai, ce mamă am
Atât de talentată, că-i ies bune toate".

Apoi am mai crescut...
Vocea mamei o auzeam din ce în ce mai rar...
Doar niște plânsete înăbușite
Și suspine... Știam că ceva îi lăsa gust amar.

Am văzut-o pentru prima dată
Folosind fond de ten,
Avea urme de vânătăi pe obraz...
Știam că nicio mască nu-i va ascunde durerea,
Niciun zâmbet n-o va scăpa de necaz.
Era nefericită mama, dar ascundea
Că un om iubit de pe pământ
Durere-i provoca.

Apoi eu am plecat la școală.
Eram timid și-nchis în mine
Și de aceea, cred, eram mai mult lăsat deoparte...
Uitat de lume, singur, deja poveste într-o carte..

Un personaj obișnuit, bătut de soartă
Și la propriu și la figurat
Căci n-am găsit în toată lumea asta
Un loc în care să mă simt protejat.

La școal-am fost văzut ca oaie neagră...
Eram prea diferit și prea tăcut din fire
Se întâmpla să fiu bătut și înjurat și poreclit
Dar nu puteam să spun, să fug în lumea largă
Iar dup-un timp, m-am cam obișnuit...

Știam de-acasă că durerea trebuie simțită,
Că cei mai slabi nu au valoare
Că dacă nu ai bani, sau faimă,
Sau de rămâi orfan, chiar și cu părinți acasă,
Devii un oarecare.
Așa cum am fost și eu.
Iar azi... azi mă găsești doar în mirosul țărânei
Și-n sunetul vântului..
Azi nu mai aud nici glasul mamei, nici plânsetul ei
Nu o mai aud cântând la pian
Și nici nu o mai văd făcând clătite...
Azi nu mai sunt umilit, așa cum eram...

Iar voi, fiți fericiți... Fiți fericite!