Mă lepăd şi mă înalţ

Pletele amurgului umbresc zbuciumul lăuntric,
delirul ajunge la apogeu,
la un ochi chior de fereastră
pâlpâie anemic o lumânare veştejită…
Coioţii se-mbulzesc să-mi adulmece cu nesaţ
mâinile-cioturi,
picioarele-butuci,
inima împietrită…
Cojocul ţesut din mârşave amăgiri
atârnă din ce în ce mai greu
coşcovindu-mi umerii,
deformându-mi trupul săgetat de răni
din care se preling picurii aburinzi de must
ce îmbată cu falsitatea lui zorii dimineţii.
În cimitirul sufletului meu
se sapă încontinuu gropi adânci
în care zac, fără suflare,
amintiri de mult apuse…
Crucile reci şi grele se înmulţesc
împovărându-mi fiinţa cu blestemul machiavelic
fără de leac.
Pe prispa minţii foşnesc gânduri
îmbălsămate cu toamne târzii,
vântul şuieră asurzitor
transformând în cioburi multicolore
vitraliile îmbâcsite de doruri dospite
din frânturi de amor.
Mă lepăd de temerile
ce mi-au cotropit
fiecare revelaţie a destinului meu tern,
mă lepăd de pumnalele
ce se înfig acut în carnea-mi bătătorită,
mă lepăd de păcatele vicioase
ce le-am strâns în cutiuţa purpurie
a blajinei mele inimi
şi mă înalţ ca o umbră
zămislită din rotocoale de fum
din candela iertării
către nişa croită în polata cerului azuriu,
păşind cu grijă pe podul de rogvaiv
ce-mi sărută tălpile
cu un amestec de nuanţe magice.