Anticameră

sub clar de lună ascunsă,
înflorește singur
un oftat, ce albește o lacrimă înghețată.
mă sfătuiesc de ceva timp cu năluci abătute,
cele lăsate amintire de la tine.
doar de aș putea să omor timpul, fără să rănesc eternitatea.
cu un ochi mă mijesc către cer,
celălalt e umbrit de dor.
tot aceeași mesiță ciobită îmi rânjește sfidător.
chiar de există, primăvara-i departe.
tot locul acesta e plin de respirații reci...
mă sufoc;
dar mi se oglindește iar, în umoarea unui fulg,
ardoarea ochiilor tăi.
îți promit că voi face tot ce-mi stă în putință să rezist până la toamnă,
într-o toamnă ce seamănă cu tine.