Străinul...

Un străin în miezul nopții
Pășea blând pe trotuar,
Ducea lipsa libertății
Ce îl căuta mai rar.

Era el și singurătatea
Ce îl pândea vrând nevrând,
Și în liniște, când noaptea
Se arăta lăcrimând.

Pășea încet, încet pe cale
Stingher și neajutorat,
Se îndrepta spre-acele poale
Care în om l-au transformat.

În fața lui, doar întuneric
Și frunzele care foșneau,
Totul parcă părea feeric
Glasuri mici ce răsunau.

Continuă spre înainte
Zări prin ceață un castel
Înconjurat de mici morminte
Iar frica pătrunse în el...

Cu picioare tremurânde
Păși nainte, încrezător,
Iar glasul unei voci plăpânde
Obrazu-i făcu roșior...