Прошло 5 лет

de când umbra ta nu a mai ascuns pământul de
soarele care îl copleșește sistematic. zilnic
fiindu-i din ce în ce mai greu să se trezească din
reveria umanității perfecte în care toți ne
ajutăm reciproc și fălia nu există.
de când râsul tău epidemic moare și
liniștea oneroasă mă urmărește credincios de
parcă am comis o crimă de gradul 1 și
fug de arestul preventiv până îmi vine sentința.
de când motivația constantă pe care numai acel
cineva putea să mi-o pună pe masă dimineața știind
că odată ce o mănânc nu mă voi mai putea opri a
ieșit de pe meniul zilei, acum servim cordon bleu și
un pahar de ipocondrie pe zi în speranța de a
plini golul meu din stomac, fără rezultat.
de când acea mână fermă care putea muta
orice din loc, indiferent că erau munții, stânci de
mărimea coloanei infinitului sau rădăcină izolării
mele a rămas in buzunarul pantalonilor de catifea
deoarece ea însăși nu mai putea fi mutată din loc.
de când o întreagă natură ardentă care putea
fi comparată cu locuri de pe altă lume, cu o
vegetație pe care nu o puteai scoate nici din cele
mai adânci colțuri ale imaginației s-a ovilit în
jurul casei de lut, era comoara ta. de
când luna a ajuns să aibă în medie 30 de zile,  de
când anul a ajuns să aibă în medie 365, de
când timpul nu mai e relativ, de
când totul are o fixație, nimic
nu mai este fictiv și nimic nu mai este plăsmuit.  tu
erai arhitectul lumii și odată cu dispariția ta a
dispărut și structura haotică a ei, ceea ce o făcea cu adevărat interesantă. în
timp ce toată lumea respiră la unison
plămânii mei sunt scutul meu, să mă protejez de ‘’lumea asta’’. acum
5 ani am fugit acasă, cu sufletul la gură să îți arăt ce am scris, dar
tu nu mai erai acolo. te căutam în nori, nu erai nicăieri, erai
sub mine, de negăsit.