Sfârșit de toamnă

Capete-n pământ aplecate,
Crezuri cu aspirații deșarte,
Ochi umbriți de-a sufletului nemișcare
Acoperit de ceața falsă ce ia amploare.

Orice floare trandafir se face,
Îmbrăcat în spini de ură ce se coace,
Toți purtând același colorit:
Putred rozaliu de creier zdrobit.

Prin miile de măști cu buze triste,
Confecționate din fel de fel de suferințe,
Se vede lipsa de empatie
Secată din dorința de asemuire.

Un condei suflat în lacrimi de stele
Înmuiat în călimara inimii mele
Scrie cu cerneală de sânge și speranțe
Destinul pe pagini strânse cu ațe.

Pe foi moi întinse pe suflet de om
Cad zeci de insecte din al vieții pom
Ce întind cerneala fără rușine,
Mâncând cuvinte de noroc pline.

Trec precum frunzele în aer, lin,
Tiptil, grăbite, ca să nu mă dezbin:
Siluete nepăsătoare cu un râs blajin
Al căror suflet a fost cândva de iubire plin.