Ceai

Sorbind din ceașca ta cu ceai
Păreai a fi o simplă poezie,
O melodramă,
Iar trupul ce-ți era atunci vivid
Nu mai era acum decât o ramă.

Căra cu sine-și sufletul pustiu,
Căra și vise, și speranțe moarte,
Și totuși îndrăznea,
Din când în când,
Să mai adune ochi și-n neagra noapte.

Stăteam și te priveam cu deznădejde,
Mă întrebam, cumva, "cum ar fi dacă?".
Cum ar fi dacă ai muri? -
iar eu
Aș fi rămas singură
Și-apoi seacă.

Apoi treceam ușor într-un alt gând,
Mă întrebam cum ar fi fost să te văd viu,
Să te văd mai mult om decât pustiu,
Să nu te plâng,
Să nu te iert de-ndată.

Însă tu ești aici, în fața mea...
Ești un cadavru plin de relevanțe.
Încerc să-mi scot din cap privirea ta
Și gura ce era pastel, purta nuanțe,
Și ceaiul ce-și vedea menirea sa.