Panoramă. Prioritate timp expunere

Podul de cărămizi e destul de lung - aș spune cam câteva vieți de minciuni -
nu se întrezărește vreun capăt.
Regatul meu de jucării se scurge
printre brațele de fier pe care
se sprijină cerul. Se scurge și se face
râu sau mare. Nu știu dacă
se mai varsă undeva sau e inert.

Cineva mai pune-o cărămidă.

Îmi schimb poziția
ca să privesc
râul sau marea ca înainte,
așa cum împingeam cândva un
geam în timpul nopții ca
neonul obscen de vis-a-vis să nu mi se reflecte-n ochi și
să mă orbească de tine și de restul
strigoilor îmbrățișați de liniște.

Cineva mai pune-o cărămidă.

Mi-ai dat atunci un plic pe care
nu l-am deschis niciodată. Scria pe el
acum tăiat atunci
puțin tăiat mai mult
desen tăiat cuvinte și
l-am ascuns sub pietrele de lângă râu
pe care-mi tastam cele trei dorințe.
(sau mare. nu mai țin bine minte.)

Când am ajuns pe pod? Pe atunci eram la mal...

Prin ceață se mai vede-o cărămidă.

Îmi lipesc ochiul drept de nișe de parc-ar fi
găuri pentru sutele de chei de la
sutele de uși pe care
le-am deschis până acum.

Altă cărămidă. Cineva pune-o-ntrebare.

Îmi simt obrazul ros de aburi și-mi amintesc brusc de
cursurile de prim-ajutor. Poate că
masa omogenă de plastic se evaporă...

Ultima cărămidă.

Plasticul ăla nu era contrafăcut precum
fibrele organice din care mă filetez de când
am urcat pe pod...

Nu cred c-o să mai pot privi în jos vreodată
prăpastia, râul sau marea.
Poate că la capătul de pod o să aflu
dacă regatul meu era
inert, se vărsa altundeva sau se evapora...