odă cu lanțuri

închis într-un cuboid parțial palpabil parcă puțin strâmb
metalul podelei îmi încinge sângele în vene și
lumina orbitoare a becului ars îmi ține companie
îmi trepidează maxilarul mintea-mi joacă hora
în jurul unei umbre de foc
simt cenușă sub călcâie și limba mi se
deteriorează treptat sub gust de lalele invizibile
printre zăbrele ar încăpea poate o pisică a lui Schrödinger
//maxim 10
și ultimul strop de energie îl consum fredonând ada milea
înconjurându-mi lanțul de la ghiulea în jurul gâtului și dându-i un mic impuls înspre margine