lecție de ecologie

râdeai uneori
dar parcă nu era râsul tău, părea mai degrabă un râs trist și amar
precum cafeaua
râdeai și râsu-mi străpungea ușor
mai întâi urechea stângă
apoi puțin câte puțin urechea dreaptă
(mereu stânga prima oară, căci niciodată n-am fost drepți de la-nceput)

râdeai nervos,
era un râs care-ți schimonosea gura
îți sucea buzele se plimba ușor printre dinți
îți săruta gingiile ca două piersici
se spărgea de aerul încins
de asfaltul mai mult crăpat decât întreg
de geamurile mai mult sparte
de inimile mai mult frânte
se spărgea în bucle sonore și alerga pe străzile demult uitate
se rostogolea printre tufișuri printre gunoaie printre ghimpi
până când îl destrămau insectele
și-l înțepau cu spini de trandafir până sângera și-l aruncau veseli la gunoi.
râdeai dureros nevrotic
erau zile când râdeai a jale
când râsul devenea urlet
și se cutremurau toate camerele casei
toate camerele inimii tale
îmi ziceai că lumea te dezgustă
că râsul nu-i decât frustrarea ce irumpe din tine
e ca și cum big bangul n-a fost decât acum câteva clipe și-n tine e-un nou univers
e ca și cum râzând aruncai tot gunoiul ce se aduna în inimile noastre egoiste
în trupurile atât de poluate pe interior.
din suflete făceai flori și grădini botanice
dar florile se ofileau odată cu râsul prelung
și, plângând, rosteai în fiecare seară aceleași cuvinte dureroase:
"din păcate n-am învățat nici până azi să colectăm selectiv
și nici nu cred că vom învăța vreodată."