despre dispariția versurilor în franceză

stătea pe pământul rece și contempla trecutul.
amintirile îi mutilau rațiunea
scântei stinse cu sclipiri jucăușe
împrăștiate peste converșii ei albaștri pictați stângaci cu versuri în franceză.
fiecare celulă rezona cu noaptea aceea de august târziu în care revelația absurdului îi împinse corpul înspre al lui
și acorduri de chitară în geamăt de vreascuri arzânde îi gâdilau simțurile.
mușca ușor din buzele palide de care se lipea cenușa eșuată din valsul focului, sustrăgând-o realității ce avea să o sfâșie iminent:
-povestea lor durase doar o seară-
o noapte în zori de zi, un cer înecat de speranțe
hol nocturn. o țigară și-un pahar cu picior-cândva tristețea încăpea în el, acum se varsă-
ea scăpând lacrimi pe lângă firele gălbui ale căștilor care-i ucideau încet cortexul auditiv-
-la capătul firului gălbui se reda aleatoriu ”painkiller”-
amintirea lui pe cerul nopții o durea îngrozitor, încât devenea plăcută
-sau poate doar stelele-
memoria mirosului lui o făcu să zâmbească amar, cu o nuanță dulce
ochii i se umerziră iar șoseaua care părea să se termine undeva în zare trezea în ea o presiune crescândă-
-era din nou acolo, în noaptea aceea de august târziu.
oboseala îi juca feste, o stare de bine îi curentă trupul ca într-un joc diabolic
lacrimile țâșniră și vidul se umplea cu dor, copleșindu-i sângele
iar ochii febrili percepeau lumea drept o baltă imaginară
șoapte, premoniții, vorbe -vers alb-
oboseala de a trăi, nuanțe infinite putrezind o culoare...vin roșu, paharul cu picior pe picior.
șoseaua începu să vibreze sub tălpile obosite iar apa spălă numaidecât scânteile stinse de pe converșii ei albaștri -s-au dus versurile în franceză-
pălăria de fetru negru cade rece în cenușă, spulberând-o.
simțea cum pierde în greutate la fiecare pas
parcă se înălța
nu, era o iluzie...sau...
era doar vinul?