Chintesența suferinței

Îl credeam amândoi absurd pe Nichita
când amintea de teama de a nu te mai vedea,
dar a trecut toamna
și odată cu ea am trecut și noi,
și a rămas doar umbra ta.
Îmi curge des sânge din nas,
și nu mă mai recunosc, de parcă
îmi privesc reflexia deformată
dintr-un metal decolorat.
Mi s-a trezit sufletul din beție
și geme închis în cripta minciunii,
numele tău.
Am uitat să cobor din metrou
și mă tot plimbă prin aceeași rutină,
cu grijă să îmi respect tabietul de la ora 3.
Mă legăn între scaune,
îmi țin agenda pe genunchi,
scriu cu stiloul, dar nu mai am cerneală,
mi-am pus în el 3 picături
de violet de gențiană.