Ea...

În mari pustietăți există-o apă vie,
Ce împle-ncet paharul tristeții fără rost...
Alungă-n haos tot, ca rău să nu mai fie,
Și-ocupă cu mândrie al fericirii post!

Prin locuri măturate de vânturile reci
Există, ca o mamă, o ,,ea", un suflet cald,
În casa cea bătrână, cu vechile-i povești,
E o lumină blândă, sclipind ca un smarald!

Și-n reci tărâmuri, aspre, ș-acolo o găsești;
Luptând învingător în noul ei război...
Stă neclintită-n timp, așteaptă s-o privești
Privind timid spre mine, spre tine și spre noi!

Sătulă de-ntuneric, de asprele jigniri,
Răzbate cu folos în greul ce-i e dat.
E mărul ce se rupe din pomul cu iubiri,
E peștele ce-ajunge să lupte pe uscat!

E iarba ce se naște-n noapte din țărână
Având onorul lunii ș-al stelelor cerești,
E suflet păcătos ce vrea să își revină
E totul sau nimic; tu, omule, ce ești?

E leac pentru iubire, tristețe...moarte chiar,
E glas de ciocârlie, vioară, cucuvea,
E caldă și e rece, cum nici nu ai habar,
E-un suflet și un trup...e poezia mea.