Depresie

Mi-e frică de mine. Nu mă mai recunosc.
Mă sperii. Nu mai sunt persoana ce am fost. Pe care o cunosc.
Tristețea mă apasă și vrea să iasă.
Să o las?
Țipă. Urlă. Plânge. Vrea afară
Dar nu poate ieși, nu poate să dispară.
Îmi mănâncă inima, îi e foame.
Mă face neagră, dar tot nu dispare. Roade din mine puțin câte puțin,
Până când nu mai pot să respir.
Mă risipesc mai mult, mai mult...
Îmi este dor de ceea ce nu mai sunt.
Nu mai sunt eu...
Oare pe unde e sufletul meu?
Unde e vechea mea persoană,
Care am fost odinioară?!
Mă doare sufletul. Și totul.
Mă satur,
Nu mai suport să fiu un suflet stors,
Ce trăiește pe această lume fără un rost.
Mă urc sus, pe un nor, și privesc în jos:
E așa frumos..Miraculos!
Mă gândesc de două ori,
Nu mă mai uit inapoi,
Și sar. Simt că zbor.
Mă scufund în întuneric..e așa de bine!
Voi scăpa de această lume, și ea de mine.
Este perfect, nu mai am niciun defect.
Este paradis, ca într-un vis.

Adio, lume de beton
Și oameni din carton!