Ție, celei fără de nume

Uneori versu-mi e lipsit de sens
Alteori îl înțelegi
Și chiar de-o faci, cu ce te-alegi?

Uneori nici nu-l citești
Se întâmplă mai mereu
Și totuși, mi-aș dori din când în când
La bătrânul de mine să gândești.

Dar cum spuneam mai înainte
Despre versul fără sens dar cu cuvinte
Uneori aș vrea să-ți spun o povestire
Dar ce bun, dacă nu vrei s-asculți?
Poate că mai bine-ar fi să mă despart de omenire
Și să mă perind printre zeii cei desculți
Poate-atunci
Ai să asculți.

Un fulg de nea, atâta țin în buzunar
Mi l-ai dat demult, dar n-ai habar
Eu l-am păstrat, demult uitat dar
Dovadă că lucrurile nu-s așa cum par

Dar destul despre tine
Poate că te-am plictisit
Sau poate că te-ntrebi "dar cine
E necunoscutul ce se ține după mine?"
Este Diogene de-altădată
Spart în mii de cioburi,
Refăcut bucată cu bucată
Ultimul atenian, mereu vorbind în coduri.