Femeie

Cuvintele plutesc în întâia iubire
Necondiționată și orbitoare fără de păcate atinsă.
Iubirea pură ce a fost odată
O rază de lumină nestinsă.

Ce te-a făcut, femeie, să greșești,
Să te afunzi în neștiință și necredință?
Oscilai între poruncile dumnezeiești,
Iar fără scrupule le-ai dus în neființă
Și ai trecut peste cuvântul iubitorului tău tată.

Ți le-a scris chiar în vis dornic să i le înfăptuiești,
Și-a dorit să scrieți împreună iubirea din povești.
Cele zece să împiedice ura ajunsă
În sufletele purificate pe muntele Sinai,
Astfel să nu călcați strâmb desfrânați,
Ci să muriți din dragoste,
Cântând pe degete note din părul tău bălai.

Ai crezut tu, oare, că vei atinge absolutul?
Că atunci toate planetele vor fi in mâna ta?
Luceafărul de sus ți-a udat pământul.
Dumnezeul tău a vrut a se revolta,
Dar te-a lăsat să alegi cu inima și gândul
Florile pe care la nunta ta din cer le vei purta.

Orbită de dorință, ți-ai deschis cel dintâi gând,
Iar din pofta ta carnală,
S-a renăscut o lume fără de iubire.
Oare ai știut tu, femeie,
Că mărul te va duce in neștire?