~incantație spre infinit~

să-ți răsar suav din valurile mării,
să-mi apari la mal dând totul uitării,
să-mi fii marinar, iar eu sirenă—
să-ți joc actoricesc pe o scenă.

noul început al sfârșitului imediat să piară,
furtună de octombrie să pornească-n vară,
să plouă cu sânge dintr-o inimă iubită,
să fulgere, să tune cu iubirea mea ciobită.

și-n finalul sfâșietor de vie tornadă,
să mă trimiți blând spre larg grămadă,
să mă ucizi cum ai făcut-o ș-altă dată,
să te dezintegrezi fără zeița ta, acum moartă.

de dorul ei un trăsnet să-ți străpungă sufletul—
atunci suav, acum plin cu ce-i aduce vântul,
plin de praf, boli infecțioase și feroce—
să vrei să mori, precum ți-ar spune-o voce.

alunecând spre valul ce te-ar aduce la mine,
dorindu-ți să-mi pătrunzi în suflet, străine—
eșuezi și-ți nărui tot din motive necunoscute,
te scufunzi spre amintiri mieroase, pierdute.

încercând să străbați oceane și mări,
în căutarea zeiței ce-ți dădea nenumărați fiori,
te-afunzi într-un neant fioros, acvatic—
și în spuma mării devii doar un alt sălbatic.