Poem fără sfârșit

Din ecoul conștiinței mele
Îmi răsună-n suflet o mângâiere,
Gândindu-mă că odinioară
În inimă îmi era primăvară.

Locuința îmi era Edenul,
Iar puritatea îmi sculpta poemul.
Soarele îmi erai tu, Dumnezeu,
Însă Adam și Evă îți eram eu.

Fugeam printre miile de stele,
Râdeam și mă împiedicam de ele,
Cădeam și mă prindeai armonios,
Iar eu copil fiind te priveam duios.

Petreceam tot timpul împreună,
Îmi povesteai lin despre sora lună,
Doar în ochii tăi găseam răspunsuri
Și meditam răsărituri, apusuri.

Totul credeai că e nevătămat
Până ce inima ți-am cutremurat.
Eram însetat de-a ta putere,
Uitând că doar tu îmi ești avere.

Umblând după obiecte deșarte,
Devenisem atât om, cât și șarpe.
Și mușcând din veninul dorinței
Mi-am simțit lacrima făgăduinței.

Ți-am greșit, eram gol și m-am ascuns,
Am ales să fug și dorul te-a pătruns.
Deși ziua plângeai, noaptea plângeai,
Inima la tine nu mi-o întorceai.

Chiar de puteai, m-ai lăsat să aleg:
Fie să te recunosc, fie să te neg.
Însă mi-ai oferit iertarea ta,
Spunându-mi că mereu mă vei aștepta.

Am ales să nu privesc în urmă,
Chiar de ar fi fost ploaie, vânt sau brumă.
Astfel, am refuzat nemurirea
Și tot astfel ți-am refuzat iubirea.

Mi-ai îngăduit să mă nasc din nou
Și mi-ai oferit un alt tărâm cadou
Unde timpul mi-l puteam petrece,
Fiind un muritor, și cald și rece.

Priveam cum memoria îmi e ștearsă,
Priveam cum dânsa în trecut se varsă.
M-ai strigat să mai vorbim la masă,
Dar pasul m-a îndepărtat de casă.

N-ai putut rezista să nu mă vezi
Așa că ai preferat să mă veghezi.
Eu nu îți puteam zări prezența,
Însă tu puteai să îmi simți absența.

Alesesem bogăția lumii,
Dar mi-am agravat abisul inimii.
Am început să caut sensul meu,
Căci sufletu-mi îți ducea lipsa mereu.

Mă rătăcisem aspru pe pământ.
Nu te aveam sens al vieții mele sfânt!
Visam să te găsesc, adiere,
Dar mă pierdeam în lucruri efemere.

Nădăjduiam că tata-mi este zeu
Și nu-mi aminteam de tine, Dumnezeu.
Credeam că mama îmi este muză,
Iar frații, îngerii cei călăuză.

Firav, m-am ridicat în picioare,
Șoptindu-mi-se că ești cel mai mare,
Dar te vedeam doar într-un biet tablou,
Întemnițându-ți inima-ntr-un cavou.

Apoi, m-am ridicat ca un om mut,
Zugrăvindu-te grăbit, eu, chip de lut:
Te consideram un duh al lumii,
Chemându-te când mă-ncolțeau tăunii.

Credeam c-aceasta ni-i istoria:
Eu om, tu erou ce-mi dedici gloria,
Eu Aladin, iar tu cel din lampă,
Eu cel liber, iar tu cel prins în groapă.

Mă obișnuiam prea mult cu lumea
Să pot zări ce adăpostea culmea.
Vruta-i să uit de-a mea realitate
Și-un minut să cad în eternitate.

Obosit de așa nebunie
Aspirația ți-a devenit vie.
O, ai părăsit cerul tău iubit,
Mi-ai cuprins inima și m-ai topit!

Mi-ai amintit că tu ești om și zeu
Și că sunt trei într-un unic Dumnezeu.
Că viața fără iubire-i dramă
Și că tu îmi ești tată, frate, mamă.

Atunci, inima-mi scria dorința
De a nu mai cunoaște neștiința.
Așa că te-am rugat veșnic erou:
"Dezgheață-mă ca să te cunosc din nou!".