Mănăstirea, pustiită, de la marginea satului.

Acum, când ultimul sărut
A fost uitat, privesc
Cum nesăbuite nostalgii
Deduc umbre de atomi himerici.

În satul vechi, uitat de voi,
Încă gerul desenează retoric
Scrisori netrimise...neîmplinirea
A empirizat cuvântul luându-i inocența.

Mie-mi desenează nostalgic
Un număr impar, rece și singur.
Să-mi limpezească setea,
De-atâta răzbunare,
Ce tresare ca o dinamită
La mine-n piept.

Piept ce, nu cu mult timp,
A bătut pentru viața ta,
Acum, vrea cu-nverșunare
Să bată clopotul înmormântării
Tale.

O să plec să-ngrop a mea creare,
Fără scuze, în curtea pustiită a speranței.
Te-am uitat, suferință, așa cum și tu m-ai uitat.