Vorbeam prea des poate, despre moarte

Ți-am lăsat umbra pasului ascunsă în lumina călăuzitoare a sentimentelor mele.
Ieri seară înainte să îți iei tramvaiul, ți-am ascuns suavietatea în naivitatea mea pură , spuneai tu: de copilă răsfățată cu miresmele nopții.

Vorbeam prea des poate, despre moarte.
Era o plăcere in străfundul meu să înșir în lanțul nesfârșit al conversațiilor noastre un strop de eroism.
Eram eroina propriilor bătăi de inimă.
Reușeam să mă confrunt cu fiecare accelerație a pieselor tale de teatru ce stârneau în mine însetate porunci de iubire.
Mă cutremura gândul că la un moment dat ai să-mi oprești îndelungile concepte metafizice,
Că ai să-mi spui//Oprește-te. Moartea nu e decât încă un prilej pentru agonie//

Eu nu găseam în moarte decât o petală din liniștea serilor în care nu eram cu tine.
Uneori mă aruncam în culorile străzilor și parfumată de mirosul nestins al alcoolului
fugeam, căutându-te pe tine.
Și deși știam că am să te găsesc acolo, între doua pasiuni, la primul bar din vecinătate,
Nu îndrăzneam.
Era o frică în mine și o plăcere de moarte aidoma unui joc de cărți în care câștigătorul e trișorul  partidei.

Am luat agonia de care spuneai și am întors-o pe fiecare parte.
Am împăturit-o, am despăturit-o, însă, nicidecum nu reușeam să dezvălui moartea.
Inevitabil ajungeam la tine.

Convinsă că iluzia zilei în care o să ștergem împreună praful amintirilor și o să aibă loc reuniunea,n-avea să vină,
Mi-am parcat ambiția în vecinătate.
Am găsit acolo agonia la brațul unei pasiuni ucigătoare.
Semănați atât de bine și în acel moment n-am mai înțeles ce înseamnă cu adevărat opusul vieții.
Izbitor de rapid m-am trezit în mijlocului serii, într-o mulțime de chipuri dintre care răsuna chipul tău adamic.
Înțelesesem.
Moartea, în comparație cu ceea ce am simțit atunci, nu e decât încă un lung prilej pentru agonie.