Asimptote

În universul nostru de sălbatici, din dramatici;
Îl vedeam singur pe bancă ocupat cu matematici.
Noroi îi curgea din gură când vorbea, o muscă bâzâia;
Și să nu mai vă zic cât, cum și-n ce fel tot se bâlbâia.

Singur ca soarele-ntre stele, așa o ardea.
Se-asemăna cu noi, cu voi, cu ele, dar nu-nțelegea...
Luna îl veghea noapte și zi și-n zori, și mori
Că în nucleul său se instalase teama de-nchisori.

Dar înăuntrul lui știa că e un scriitor
Cu vrăji de poate schimba lumea, s-o picteze în culori.
Când un ciocan bate-n timpan prea tare ce se-ntâmplă?
Cu al nostru om mare bătut de mic cu dalta-n tâmplă?

Îndrăgostit de fete simple, mici, cu ochi căprui
Îi completau sufletul zgomotos și amărui.
Dar omul nu se putea dezlipea de a sa bancă
Deși îi răsuna acel ecou în cap de-o viață: "Pleacă!".

Problema era în ipostază:
Nu puteai distinge-un boschetar pe-o bancă
De-o țigancă studioasă.

Dar cine îl adăpostea de ploi în acel loc?
Cine? N-a mai stat în loc, s-a ridicat și-a lăsat tot.

Acum știa și o complimenta:
El devenea tot mai sigur pe-al lui suflet, ea râdea și înroșea.
Cu timpul nu le mai dădea flori:
Le lua la biserică și le-aprindea lumânări.

Cu cât cei doi îndrăgostiți prin oraș se plimbau,
De banca-n care și-a zăcut viața se-ndepărtau.
Și scrierile sale-n vântul lumii se pierdeau.
Asimptotele noastre nu se-ntâlneau și se uitau.

Ce e natura pentru trup?
Soft.

Ce te faci când te naști în ea?
Copt.

Ce e iubirea pentru suflet?
Moft.

Ce faci când o găsești în ceruri?
*Of...*