Elogiul unui transfigurator

Ne-am întâlnit sub lumina felinarului
a cărei strălucire o speranță mi-a dat,
te înfățișai cu părul radiant,
luna, o culoare estompată pe un cer dezolant;
deși tu o atingeai numai cu privirea-ți,
invidia o rodea de radierea ta,
pleacă cu umilință într-un peisaj aproape uitat
pe care încă mi-l amintesc
atât de viu, atât de neimaginat
pentru că eu, tu, am trăit de fapt într-o iluzie fantasmagorică;
două jocuri de lumini pe un pământ urgisit.

Bolta cerească ne privește în valsul nostru ritmic,
iar pământul vibrează la tandre atingeri,
din păduri se propagă un ecou de romanță,
marea-i lină în lung suspin:
lacrimile a ceea ce se va întâmpla,
în ea se vor răvăși.
Acum lanțurile-ți de fier captiv mă țin
în acest ocean al disperării;
aș vrea cu ardoare să înot spre țărm,
dar noianul vânzolit mă aruncă spre nicăieri.
Aproape îl văd, un mal înstrăinat,
iar ancora spre el voi îndrepta.
Vasul poticnește, solii tăi îl străpung
cu înveninate căngi de fier.
Credeam că un arzător nisip îmi încânta tălpile,
defapt mă scăldam în roșu înfierbântat.
Oare să fie plânsetul unui trandafir?
Ori poate goliciunea din sufletu-mi?

Pășeșți alene pe sloiuri turbate,
o apă învolburată dedesubtu-ți,
ea te îndrumă pe cărarea însângerată.
Pășeșți neștiutoare, în jurul tău îi cenușă,
Un suflu rece de zefir, un cadru funerar?
O incinerare clasică, un sicriu de cleștar?
Fugi înspre mine cu flori înmormântale,
deși mormântul meu nici nu era făcut.

Zăceam în a mea paralizie
ce ar putea fi doar o moarte timpurie.
Te apropii încet, dar mai mult parcă contemplezi,
nu te așteptai astfel să mă revezi.
Rușinată îmi acoperi trupul
cu un giulgiu întunecat
și ai fugit așa repede înspre neant.

Consecințele ignoranței le-ai văzut,
într-o piatră lipsită de sânge m-am prefăcut,
poate în mintea ta eu sunt uitat,
ori mă consideri vinovat?
Cu această condiție de damnat eu mă voi resemna
și eu de asemeni te voi uita
pentru totdeauna.